Combustibilii fosili provin din resturile organice din plante și animale. Principalii combustibili fosili sunt cărbunele, gazele și petrolul. Ei acoperă aproape 80 % din cunsumul de energie. Ca să producă energie, combustibilii fosili trebuie să ardă,acestia sunt clasificați ca epuizabili, pentru că rezervele existente se consumă mai repede decât se produc altele noi.

Cărbunele

Articol principal: Cărbune.

Cărbunele e un tip de rocă sedimentară formată din resturi de plante. Acumularea sa a început, probabil, acum 425 milioane ani, când au apărut plantele, dar majoritatea zăcămintelor s-au format în Carbonifer. Copacii în descompunere din zonele mlăștinoase au format turbării. Turba s-a scufundat tot mai mult și s-a transformat în lignit, apoi în cărbune bituminos și, în final, în atracit - cărbunele de cea mai bună calitate. Cărbuneln sens comun, prin surse de energie se înțeleg materialele și tehnologiile folosite pentru obținerea diferitelor forme de energie necesare dezvoltării societății. Aceste surse trebuie să se găsească în cantități corespunzătoare și să fie exploatabile convenabil din punct de vedere tehnic, economic și al unei perspective durabil
e.e produce 27% din energia luminii. E folosit în centrale electrice și în industrie.







 ehnologia (engleză technology, franceză technologie) este ansamblul metodelor, proceselor, operațiilor făcute sau aplicate asupra materiilor prime, materialelor și datelor pentru realizarea unui anumit produs industrial sau comercial.
Ingineria aplică imaginația, judecata și disciplina intelectuală cunoștințelor umane existente pentru a crea sau folosi tehnologia în mod util și eficient.
Importanța tehnologiei pentru dezvoltarea economică este larg recunoscută, având în vedere impactul pe care îl poate avea tehnologia asupra succesului, supraviețuirii sau insuccesului activității economice a companiilor, în special într-un mediu de concurență intensivă și globală.



 timologie. Termenul tehnologie provine din l.greacă: tekhnologia (tratare sau dizertație asupra unei arte, expunerea regulilor unei arte), format din : tekhnë (artă, meserie) + -logos (cuvânt). Referința la meserie implică aplicarea competențelor și cunoștințelor în practică. Semnificația originală în l.greacă a fost "discurs asupra artelor". În engleză a apărut în secolul 17, fiind utilizat pentru a semnifica o discuție numai asupra artelor aplicate. Termenul "arte" înseamnă aici producția de artefacte, nu numai "obiecte de artă", ci, mai general, produse. La începutul secolului 20, termenul tehnologie a inclus un domeniu din ce în ce mai amplu de mijloace, procese și idei, în afară de instrumente și mașini.
Există un număr imens de definiții publicate ale tehnologiei, astfel că obținerea unei definiții adecvate, complete, consistente a tehnologiei este posibilă numai într-o carte. Fiecare profesiune are o definiție diferită a tehnologiei. Câteva definiții ale tehnologiei sunt expuse în continuare. Astfel, Dicționarul explicativ al l.române DEX online^[1] conține următoarele definiții:
1. Știință a metodelor și mijloacelor de prelucrare a materiilor prime, a materialelor și a datelor.
2. Ansamblul proceselor, metodelor, operațiilor etc. utilizate în scopul obținerii unui anumit produs.
Dicționarele Oxford^[2] prezintă mai multe variante de definiții:

• aplicarea cunoștințelor științifice în scopuri practice, în special în industrie;

• mașini și echipamente dezvoltate din cunoștințe științifice;

• ramură a cunoștințelor care se ocupă cu ingineria sau științele aplicate.

În legătură cu ultima definiție de mai sus, este de menționat că distincțiile dintre știință, tehnologie și inginerie nu sunt foarte clare. Ingineria este procesul orientat pe obiective de proiectare și execuție a sculelor și sistemelor, pentru a exploata fenomene naturale în scopuri practice, utile oamenilor, deseori utilizând rezultate și tehnici din știință. Tehnologia nu se confundă însă cu știința. Cercetarea științifică urmărește achiziționarea sau consolidarea cunoștințelor noastre generale sau specifice asupra lumii fizice, prin utilizarea unor tehnici formale, de exemplu a metodelor științifice, în timp ce aplicarea tehnologiilor urmărește producerea de bunuri în procese industriale. Totuși, știința și tehnologia sunt considerate ca două fluxuri paralele de cunoștințe care au interdependențe și relații reciproce.
Dicționarul Merriam-Webster Online (2010)^[3] definește tehnologia ca fiind:

• aplicarea practică a cunoștințelor, în special într-un domeniu particular;

• un mod de efectuare a unei sarcini, în special utilizând procese tehnice, metode sau cunoștințe tehnice;

• aspecte specializate ale unui domeniu particular de activitate (de exemplu, tehnologie educațională, tehnologie medicală).

După Encyclopedia of Physical Science and Technology (1992)^[4] "tehnologia este cunoaștere și acțiune sistematică, de obicei în procese industriale, însă aplicabilă în orice acțiune repetitivă."
Enciclopedia publicată de McGraw-Hill^[5] formulează următoarele definiții:

• tehnologia este un limbaj tehnic;

• știința aplicării cunoștințelor în scopuri practice;

• totalitatea mijloacelor utilizate de oameni pentru a-și asigura obiecte ale culturii materiale.

Tehnologiile sunt, de regulă, rezultatul activităților de cercetare-dezvoltare care urmăresc să utilizeze în practică invențiile, inovațiile și în general descoperirile, pentru crearea de produse sau servicii.
După Business Dictionary^[6] tehnologia este "aplicarea cu un anumit scop a informațiilor în proiectare, producție și în utilizarea bunurilor și serviciilor, precum și în organizarea activităților umane."
J.M.Ribault et al. (1991)^[7] consideră că tehnologia este un ansamblu complex de cunoștințe, mijloace și know-how (franceză :savoir-faire), folosite combinat pentru o producție.În acest context, cunoștințele se referă la cunoștințe tehnice asupra proceselor de transformare a input-urilor în sistemul de producție în output-uri comercializabile (produse sau servicii).
O definiție complexă a tehnologiei care evidențiază cunoștințele și mijloacele necesare pentru aplicarea tehnologiei : un ansamblu sistematizat de cunoștințe despre activitățile umane, care fac uz de rezultate ale cercetării științifice, de experimentări, calcule și proiecte, precum și de unelte, mașini și aparate; în sens restrâns, tehnologia este ansamblul procedeelor (metode, rețete, reguli) și mijloacelor materiale (unelte, mașini, aparate) utilizate în vederea desfășurării unei activități.^[8] Cunoștințele tehnologice sunt construite utilizând metode științifice.
Burgelman et al. (2004)^[9] definesc tehnologia ca fiind cunoștințele practice, competențe și artefacte care pot fi folosite pentru a dezvolta produse și servicii, precum și producerea lor și sistemele de livrare. Tehnologiile pot fi încorporate în oameni, materiale, procese cognitive și fizice, instalații, echipamente și instrumente.
J.Paap (1994)^[10] a definit tehnologia ca "utilizarea cunoștințelor bazate pe științe pentru a satisface o necesitate". Această definiție descrie conceptul de tehnologie ca o "punte" între științe și noile produse. Definiția capturează faptul că noile dezvoltări ale tehnologiei decurg din progresele în științele de bază.
Masayuki Kondo (2001)^[11] definește tehnologia ca fiind "cunoștințele necesare pentru a proiecta și/sau produce un produs sau un grup de servicii reținute de o persoană sau o organizație. Aceasta poate fi încorporată în mașini și alte produse sau servicii. Aceste cunoștințe care rezultă din experiența acumulată în C-D, proiectare, producție și investiții de capital sunt mai ales tacite, adică nu sunt explicitate în vreo colecție de manuale sau planuri detaliate {{en:blueprint}}...Cunoștințele sunt codificate dacă sunt exprimate în formă digitală sau în software, sau sunt bazate pe științe. Ele sunt tacite dacă sunt exprimate în formă analogică sau în hardware, sau sunt bazate pe competențe."
Tehnologia este destinată îndeplinirii unui obiectiv sau scop specific, deci este concretizată în mod specific pentru îndeplinirea acelui obiectiv: de exemplu, poate fi vorba de tehnologie de proiectare sau de laborator (C-D experimentală pentru crearea de produse, echipamente, procedee etc.), tehnologie de producție/de fabricație, tehnologie de produs (încorporată în produs), destinată îndeplinirii funcțiunii produsului în cursul utilizării lui, tehnologia managementului etc.
Definițiile de mai sus, foarte variate, consideră fie că tehnologia este un sistem de cunoștințe, fie că este o aplicație (adică un proces). Acestea demonstrează că tehnologia este un fenomen complex, iar diferitele definiții reflectă aspecte diferite ale tehnologiei. Astfel, o analiză a definițiilor existente și a fenomenului însuși demonstrează că tehnologia are trei componente: structurală, mentală și materială.^[12] Cunoștințele corespund componentei mentale, iar aplicațiile constituie proiecția materială (materializarea) acestor cunoștințe. Componenta structurală corespunde metodelor și procedurilor specificate pentru reprezentarea unei tehnologii concrete.






 uvântul energie (din limba greacă veche, ενέργεια (energhia) - activitate, "εν" având semnificația "în" și "έργον" având semnificația „lucru”) în sensul folosit în fizică, sau, mai general, în știință, tehnică și tehnologie, „energia”, „potențialul care determină schimbări”, este un concept folosit la înțelegerea și descrierea proceselor.



La nivelul actual de cunoștințe și dezvoltare tehnologică, se consideră că universul care ne înconjoară există sub două forme: de substanță (materie) și câmp de forțe. Materia este caracterizată prin două mărimi fundamentale: masa și energia. Masa este măsura inerției și a gravitației, iar energia este măsura scalară a mișcării materiei. Cuvântul energie are o răspândire foarte largă, dar, cu toate acestea, conținutul concret al noțiunii nu este la fel de răspândit sau riguros analizat, datorită îndeosebi unor particularități mai subtile, caracteristice anumitor forme de transfer energetic. Cea mai generală definiție, prezintă energia ca măsură a mișcării materiei. Această formulare, deși corectă, prezintă inconvenientul unei exprimări mai puțin explicite, având în vedere diversitatea mare a formelor de mișcare a materiei.
Energia definește calitatea schimbărilor și proceselor care au loc în univers, începând cu deplasarea în spațiu și terminând cu gândirea. Unitatea și legătura formelor de mișcare a materiei, capacitatea lor de transformare reciprocă a permis măsurarea diferitelor forme ale materiei printr-o măsură comună: energia.
Energia este unul dintre cele mai importante concepte fizice descoperite de om. Înțelegerea corectă a noțiunii de energie constituie o condiție necesară pentru analiza sistemelor energetice și a proceselor energetice.

Definiții

Din punct de vedere științific, energia este o mărime care indică capacitatea unui sistem fizic de a efectua lucru mecanic când trece printr-o transformare din starea sa într-o altă stare aleasă ca stare de referință.^[1] Energia este o funcție de stare.
Când un sistem fizic trece printr-o transformare, din starea sa în starea de referință, rămân în natură schimbări cu privire la poziția sa relativă și la proprietățile sistemelor fizice din exteriorul lui, adică:

• schimbarea poziției, vitezei,
• schimbarea stării termice,
• schimbarea stării electrice, magnetice,

atât ale lui cât și ale sistemelor din exteriorul său. Efectele asupra sistemelor externe se numesc acțiunile externe ale sistemului în cursul transformării.
Dacă acțiunile sunt exclusiv sub forma efectuării de lucru mecanic, acesta este echivalentul în lucru mecanic al acțiunilor externe. Suma echivalenților în lucru mecanic al tuturor acțiunilor externe care se produc când un sistem fizic trece, prin transformare, dintr-o stare dată într-o stare de referință este energia totală a sistemului fizic în starea dată față de cea de referință și reflectă capacitatea sistemului de a produce lucru mecanic.
Conform legii conservării energiei, diferența de energie a unui sistem fizic la o transformare între două stări este independentă de calea de transformare dintre cele două stări, ea depinzând numai de cele două stări. Alegând arbitrar valoarea energiei de referință, energia din orice altă stare are o valoare bine determinată. Ca urmare, energia este o funcție de starea sistemului fizic pe care o caracterizează, adică este o funcție de potențial. În funcție de starea de referință, energia poate fi pozitivă, negativă sau nulă.
Se numește formă de energie fiecare termen aditiv din cea mai generală expresie a energiei totale a sistemelor fizice, care depinde exclusiv de o anumită clasă de mărimi de stare (de exemplu: mărimi mecanice, electrice, magnetice etc.).
Lucrul mecanic nu este o formă de energie, deoarece nu caracterizează sistemele fizice, ci transformările lor, respectiv interacțiunea dintre sistemele fizice în cursul transformării lor.
Căldura schimbată de un corp cu exteriorul de asemenea. nu este o formă de energie. Căldura nefiind o energie, nu se poate defini o căldură conținută de un corp, ci doar una schimbată cu exteriorul.
Conform relației dintre masă și energie, oricărei forme de energie a unui sistem fizic îi corespunde o masă inertă a sistemului, conform relației lui Einstein:

unde m este masa sistemului, iar c este viteza luminii în vid. De subliniat că masa nu este o energie, ci o mărime asociată acesteia.
Partea din energia totală a unui sistem fizic în a cărei expresie intervin dintre mărimile din cinematică doar cele care caracterizează configurația geometrică a corpurilor din sistem se numește energie potențială. Energia potențială depinde numai de poziția relativă a corpurilor din sistem și față de sistemele din exterior. Energia potențială poate fi sub diferite forme: de deformare, elastică, gravitațională, electrică etc.
Partea din energia totală a unui sistem fizic care depinde exclusiv de mărimile de stare interne se numește energie internă. În fizica clasică se presupune că energia internă a sistemelor fizice este susceptibilă de variație continuă.

Definiția formală din mecanică și termodinamică

Formal, energia definită în fizica clasică, în mecanică, respectiv în termodinamică, este starea unui sistem fizic oarecare de a efectua lucru mecanic între două poziții diferite ale respectivului sistem fizic în spațiu. Folosind notațiile comune în fizică, se poate scrie:

Adică lucrul mecanic (L) efectuat de un sistem oarecare este dat de integrala produsului dintre forța (F) cu care sistemul fizic acționează pe elementul de distanță, care aici este reprezentat infinitezimal ca o diferențială (ds).
La nivel integral, deoarece forța și deplasarea sunt mărimi vectoriale, expresia energiei ca lucrul mecanic efectuat de un sistem fizic ce acționează cu o anumită forță, pe o anumită distanță, este un produs scalar a doi vectori, vectorul forță și vectorul deplasare.

unde prin notațiile: |F| și |s| se înțeleg scalarii respectivi, adică valorile numerice ale respectivelor mărimi fizice.

Unități de măsură

Energia se măsoară în SI în Jouli J. Se poate scrie:
< E > = < L > = < F > x < s > = 1 N x 1 m = 1 kg x 1m x s⁻² x 1 m = 1 kg x 1m² x 1s⁻² = 1 J
Deci, 1 J este în termeni de mărimi fizice fundamentale: 1 kg x 1 m² x 1 s⁻².
Dimensional, relația de mai sus devine:
[ E ] = M x L ⁺² x T ⁻²
Conversii în alte sisteme de unități:

• MKfS: 1 J = 1 / 9,80665 kgfm
• CGS: 1 J = 10⁷ erg

Conservarea energiei

Articol principal: Legea conservării energiei.

Una dintre proprietățile energiei este conservarea sa, ca parte a materiei, cu cele două forme de existență ale sale, substanța și câmpul. Prima dată o lege de conservare a fost formulată în 1778 de către Antoine Lavoisier în lucrarea Considérations Générales sur la Nature des Acides (română Considerații generale asupra naturii acizilor) sub forma: „În natură, nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă.”
Exemple de conservare: conservarea energiei unui pendul, conservarea energiei în cazul unei mașini termice, conservarea energiei în cazul unei explozii chimice sau nucleare etc.
Această constatare, a conservării totale a materiei, a avut nevoie de un timp îndelungat și de mulți gânditori, filozofi și oameni de știință pentru a ajunge în forma sintetică cunoscută azi ca Legea conservării materiei.

Diferite folosiri ale termenului „energie”

Aspecte lingvistice

În sensul comun de folosire, cuvântul „energie” este un substantiv feminin, având singular și plural (o energie, două energii). Semnificația cuvântului poate fi:

• forță, vigoare, putere, tărie, capacitate de a acționa; sau
• fermitate, decizie, hotărâre în acțiunile întreprinse.

În sensul folosit în fizică (știință, tehnică și tehnologie), termenul este un substantiv feminin, defectiv de plural, la singular fără articolul nehotărât o. Pentru plural, se recomandă expresia forme de transfer energetic și nu forme de energie, folosită des, dar incorect.

Forme

În funcție de diferite criterii, se vorbește despre diverse forme de transfer energetic.
Din punct de vedere al sistemului fizic căruia îi aparține, există (exemple):

• energie hidraulică, care, la rândul ei, poate proveni din energia potențială a căderilor de apă și mareelor, sau din energia cinetică a valurilor;
• energie nucleară, care provine din energia nucleelor și din care o parte poate fi eliberată prin fisiunea sau fuziunea lor;
• energie de zăcământ, care este energia internă a gazelor sub presiune acumulate deasupra zăcămintelor de țiței;
• energie chimică, care este dat de potențialul electric al legăturii dintre atomii moleculelor,
• energie de deformație elastică, care este energia potențială datorită atracției dintre atomi;
• energie gravitațională, energia potențială în câmp gravitațional.

După sursa de proveniență, poate fi: energie stelară, solară, a combustibililor, hidraulică, eoliană, geotermală, nucleară.
După faptul că urmează sau nu un ciclu se clasifică în:

• energie neregenerabilă,adică energia obținută din resurse epuizabile, cum sunt considerati combustibilii fosili și cei nucleari;
• energie regenerabilă, prin care se înțelege energia obținută de la Soare, energie considerată inepuizabilă, sub formă de energie electrică (conversie directă), termică (încălzire directă), hidraulică, eoliană, sau cea provenită din biomasă.

După modul de manifestare al energiei se vorbește despre energie mecanică, energie electrică, energie luminoasă.
După purtătorul de energie se vorbește de energie termică

transportul si distribuita energiei electrice

Pentru a construi un circuit electric, fie analogic fie digital, inginerii electricieni calculează tensiunile și curenții în toate punctele circuitului. Circuitele liniare, care sunt circuite care au la intrare și la ieșire aceeași frecvență, pot fi analizate folosind teoria numerelor complexe. Circuitele neliniare pot fi analizate în mod satisfăcător doar cu ajutorul computerului, folosind programe specializate. Există însă și tehnici de estimare.
Limbajele de programare pentru simularea circuitelor, așa cum ar fi VHDL sau PSPICE, permit inginerilor proiectarea circuitelor într-un timp scurt și cu
Pentru a construi un circuit electric, fie analogic fie digital, inginerii electricieni calculează tensiunile și curenții în toate punctele circuitului. Circuitele liniare, care sunt circuite care au la intrare și la ieșire aceeași frecvență, pot fi analizate folosind teoria numerelor complexe. Circuitele neliniare pot fi analizate în mod satisfăcător doar cu ajutorul computerului, folosind programe specializate. Există însă și tehnici de estimare.
Limbajele de programare pentru simularea circuitelor, așa cum ar fi VHDL sau PSPICE, permit inginerilor proiectarea circuitelor într-un timp scurt și cu costuri reduse, în același timp eliminând erorile uzuale.
costuri reduse, în același timp eliminând erorile uzuale  .  

Informatii utile despre energia eoliana

• Acasă
• Cate ceva despre…energia eoliana
• Avantajele energiei eoliene
• Utilizarile energiei eoliene
• Transformarea energiei eoliene
• Transportul si distributia energiei electrice
• Turbinele eoliene
• Energia eoliana la nivel global
• About

Transportul si distributia energiei electrice

Odata produsa,  energia electrica trebuie sa ajunga la utilizatorul final fie el industrial sau casnic. Pentru aceasta, ea este transportata si distribuita.
Transportul energiei electrice se efectueaza la tensiuni mai mari decat cele la care a fost produsa. Aceasta se realizeaza cu linii electrice de tensiune medie(1000-35000V), inalta (35000-400000V) si foarta inalta (peste 400kV). Transportul se refera la modul in care curentul electric ajunge de la centrala la statia electrica de intrare in localitate sau intr-un mare obiectiv industrial.
Aceasta se face prin intermediul liniilor electrice care pot fi aeriene sau subterane. Elementul principal si comun il constitiue conductoarele(“cablurile”) prin care circula curentul.
In cazul liniilor aeriene conductoarele sunt sustinute de stalpi, fiind suspendate pe acestia cu ajutorul unor elemente izolatoare(rau conducatoare de electricitate).
Liniile electrice aeriene sunt ieftine si usor accesibile in caz de defectare, dar ocupa spatii mari si sunt permanent supuse actiunii directe agentilor atmosferici si poluanti(precipitatii, vant, substante corosive, praf, chiciura etc.).
In cazul liniilor subterane, conductoarele sunt legate intre ele, fie prin asa-numitele “cutii de innadire”, fie prin “cutii de derivatie”, in functie de numarul de cabluri ce se ramifica din aceste puncte de legatura.
Liniile electrice subterane au avantajul de a nu strica aspectul estetic al locurilor pe unde trec, nu prezinta pericolul electrocutarii prin atingere si au siguranta mai mare in functionare. Totusi sunt scumpe si greu accesibile in cazul unor defectiuni. Ele se folosesc mai mult la traversarea cursurilor de apa, la legaturi submarine, in munti si pe sub caile ferate. Distributia energiei electrice reprezinta dirijarea acesteia catre fiecare consumator in parte, pornind de la statii electrice, prin linii de joasa tensiune(sub 1000 V).
Legatura dintre o cladire si reteaua electrica se numeste bransament. De aici, energia electrica intra in tablourile cu contor, de unde sunt alimentate mai departe cu energie electrica, circuitele de iluminat si de prize.

Aparate electrice deconectare si protectie

ALTE DOCUMENTE TEHNOLOGIA SUDĂRII OŢELURILOR INOXIDABILE Solicitari simple Despre polielectroliti Vanzarea catre instalatori ORGANIZAREA STRUCTURALA Segmentarea pietei consumatorilor industriali si pozitionarea pe un segment de piata INTERFERENTA LUMINII NORMA DE METROLOGIE LEGALA NML 029- 08 \'Opacimetre\" Factori umani si performantele pilotului Torsor minimal

Aparate de comutatie sI DE PROTECŢIE

          6.1. Aparataj de instalatii

            Aparatajul de instalatii este un ansamblu de produse destinate sa asigure cerintele impuse instalatiei electrice, sa protejeze instalatia si personalul de exploatare contra efectelor curentului electric, în cazul defectelor accidentale, si sa garanteze functionarea corecta a receptoarelor alimentate din retea.

            Având în vedere ca terminologia în domeniul aparatajului nu este prezentata înca pe plan international sub o forma unitara acceptabila, se poate consider 828t1923i a ca, din punct de vedere al rolului fundamental, cel de comutatie în circuitele electrice, se disting:

            - aparate de comutatie de putere, destinate în special pentru conectarea si deconectarea circuitelor de distributie si de alimentare a receptoarelor;

            - aparate de automatizare, care opereaza în circuitele de putere mica, în care circula semnalele de comanda.

             Din punct de vedere al rolului specific în reteaua de energie, se deosebesc, pe de o parte, aparate de distributie si, pe de alta parte, aparate de comanda si auxiliare.

            Aparatele de distributie asigura: functionarea corecta a retelei, prin conectarea sau deconectarea diverselor ramuri; protectia circuitelor, prin întrerupere automata în caz de defect accidental; separarea electrica a circuitelor.

            Aparatele de comanda au drept scop:

- asigurarea functionarii aparatelor de distributie conform scopului instalatiei, permitând:

            - un control al puterii transmise, inclusiv conectarea si deconectarea sarcinii,
                           atât intentionat (manual sau automat), cât si în caz de avarie;

            - o anumita succesiune a manevrelor din retea;

- realizarea unor functii de automatizare:

- achizitii de date (detectie) constând în culegerea de informatii, prin
                 intermediul unor captori, privind starea marimilor caracteristice de proces,
                  în vederea transmiterii lor sistemului de prelucrare a informatiei;

            - prelucrarea datelor, având ca rezultat:

                        - emiterea de ordine spre aparatele de comutatie;

                        - informatii necesare operatorilor pentru monitorizare functionarii (de
                           exemplu, semnalizari).

            Prin comanda unui aparat se întelege ordinul transmis aparatului de a efectua o anumita operatie (de exemplu, manevra de închidere sau de deschidere, reglajul).

            Se disting diverse moduri de comanda asupra aparatelor de comutatie:

            - manuala, realizata prin interventia umana;

            - automata, realizata fara interventia umana, în conditii predeterminate;

            - directa, dintr-un punct situat pe aparat sau în imediata vecinatate a acestuia;

            - la distanta (telecomanda), dintr-un punct îndepartat fata de aparatul comandat.

            Aparatele auxiliare sunt folosite în circuite speciale ca, de exemplu, circuitele de semnalizare.

          6.2. Aparate de distributie

            6.2.1. Tipuri de aparate

            Aparatele de distributie pot fi clasificate în :

            - aparate de comutatie mecanice, care realizeaza modificarea continuitatii circuitului (închidere-deschidere respectiv stabilire-rupere) prin intermediul unor contacte separabile;

            - aparate electronice;

            - sigurante fuzibile care realizeaza numai întreruperea (ruperea) în conditii anormale (supracurenti).

            6.2.2. Functiile aparatelor electrice în circuitele de putere

            Un aparat poate îndeplini una sau mai multe din urmatoarele functii: comutatia de putere, separarea, protectia electrica.

            Notiunea de comutatie poate fi privita sub diferite aspecte, în functie de context:

            - modificarea configuratiei circuitului;

            - modificarea continuitatii circuitului:

                        - mecanic: închiderea-deschiderea

                        - electric: stabilirea-întreruperea (ruperea) curentului.

Modificarea configuratiei sarcinii în circuitele de putere poate avea loc  sub actiunea unei comenzi manuale sau electrice. Se disting:

            - comutatia functionala, în conditii normale, eventual într-o secventa
                prestabilita: conectarea/deconectarea de la sursa de energie; modificarea circuitului;

            - deconectarea (oprirea) de urgenta (întreruperea alimentarii), în caz de pericol;

            - deconectarea în vederea lucrarilor de întretinere curenta (mentenabilitate).

            Asigurarea unei anumite secvente de functionare a instalatiei se realizeaza prin comanda asupra aparatelor de comutatie din circuitele de putere (functia de auxiliar de comanda);

            Separarea consta în izolarea unui circuit/receptor fata de sursa de energie, astfel încât sa fie posibila efectuarea în siguranta a unor interventii la partea separata.

            Protectia electrica are în vedere evitarea si limitarea efectelor curentilor din instalatie:

            - protectia elementelor de circuit si/sau a receptoarelor în caz de:

                        - supracurenti (suprasarcini, scurtcircuite);

                        - supratensiuni;

                        - scadere sau lipsa de tensiune;

            - protectia persoanelor împotriva electrocutarii în cazul atingerilor accidentale
                (cauzate, în principal, de defecte de izolatie).

            Protectia poate fi realizata direct de catre aparat (special conceput în acest scop) sau la comanda altor aparate sau dispozitive de supraveghere încorporate sau asociate aparatului.

Materiale utilizate in electrotechnica si electronica

 

 

 

 

 

Materiale utilizate in electrotechnica si electronica

 Materiale conductoare.

Electrotechnica este stiinta care studiaza fenomenele electrice si magnetice din punctul de vedeere al aplicatiilor lor in technica.

Electronica este stiinta care studiaza fenomenelee legate de miscarea in diferite medii a particulelor incarcate electric:totodata,electronica studiaza si constructia a dispozititvelor si apartelelor care functioneaza pe baza acestor fenomene.

Materialele conductoare se caracterizează prin valori mari ale conductivităţii.
Materialele conductoare cu conductibilitate electronică au valori ale conductivităţii: σ>105S/m. Conducţia electrică rezultă prin deplasarea dirijată a electronilor din banda de conducţie, sub influenţa câmpului electric exterior. Astfel de materiale sunt metalele şi grafitul.
Materialele conductoare cu conductivitate ionică, sunt electroliţii sau soluţiile de acizi, săruri sau hidraţi. Conducţia electrică este realizată prin deplasarea dirijată a ionilor pozitivi şi negativi sub influenţa câmpului electric exterior, rezultând un proces electrochimic cu schimbarea compoziţiei electrolitului şi separarea de electrozi a componentelor. Conductivitatea acestor materiale este mai redusă decât a celor cu conductibilitate electronică.
După starea de agregare, materialele conductoare se clasifică în: conductoare solide (metalele), conductoare lichide (mercur, electroliţi) şi conductoare gazoase (gaze supuse la tensiuni superioare tensiunii de străpungere, sau plasma care prezintă atât conductibilitate ionică, cât şi electronică).

3.2. Modelul conducţiei electrice în materialele conductoare solide. Starea de conductibilitate

Materialele conductoare posedă electroni în banda de conducţie, la temperatura absolută electronii fiind distribuiţi pe nivele energetice conform statisticii Fermi-Dirac (vezi anexa 3.3). La temperatura absolută, nivelul maxim de energie Ee, al electronilor, este egal cu nivelul Fermi, care se află în interiorul benzii de conducţie. În fig.3.1a es

te reprezentat spectrul energetic al materialelor care posedă electroni de conducţie. La materialele conductoare lăţimea benzii interzise ΔEg este extrem de redusă.
Mişcarea dirijată a purtătorilor de sarcină sub influenţa câmpului electric sau electromagnetic este caracterizată prin densitatea de curent , care reprezintă cantitatea de sarcină dq, care trece prin unitatea de secţiune transversală A a conductorului în unitatea de timp:
, (3.1)
unde E este intensitatea câmpului electric aplicat.
Modelul clasic al conducţiei presupune existenţa unui gaz electronic, electronii de valenţă devenind electroni de conducţie pe seama energie câmpului electric sau electromagnetic aplicat. Astfel, un atom furnizează unul sau doi electroni de valenţă, pentru conducţie atomul devenind un ion pozitiv - localizat în reţeaua cristalină prin legături cu atomii vecini (vezi anexa 5 - legătura metalică). Concentraţia "n", mare a electronilor de conducţie, şi gradul ridicat de ocupare a nivelelor energetice din banda de conducţie plasează nivelul Fermi în interiorul benzii de conducţie, iar Ee=EF, la temperatura absolută.
Sub influenţa câmpului electric exterior, electronul are o mişcare accelerată, fiind supus unei forţe:
, (3.2)
unde e este sarcina electronului, este acceleraţia electronului, iar mn este masa electronului.

Presupunem că în momentul ciocnirii cu un atom, electronul cedează întreaga energie cinetică dobândită pe seama câmpului electric, cu eliberarea unui electron de conducţie, care se va deplasa accelerat spre un atom vecin. Vitezele maximă şi medie (de drift) ale electronului au expresiile:
, (3.3)
, (3.4)
unde tmed este timpul mediu între două ciocniri succesive, iar reprezintă mobilitatea electronului.
Utilizând relaţia (3.4), relaţia (3.1) devine:
, (3.5)
unde: n este concentraţia electronilor în unitatea de volum (n 1022cm-3), iar dl este elementul de linie, în ipoteza că conductorul este filiform.
Din relaţiile (3.1) şi (3.5) rezultă:
. (3.6)
Pentru undele electromagnetice cuanta particulei este numită foton, iar pentru undele elastice este denumită fonon. Fotonii şi fononii se supun staticii Bose - Einstein, fiind denumiţi şi bozoni. Din punct de vedere al mecanii cuantice, mecanismul transferului de energie la un conductor parcurs de curent, care se încălzeşte şi poate fi considerat un gaz de fononi, este un proces care implică interacţiunea dintre electroni şi fononi.
Încălzirea conductorului prin putere disipată care se transformă în căldură, este consecinţa procesului de interacţiune, în care sunt creaţi mai mulţi fononi decât sunt distruşi. Rezistivitatea ρ a materialului este rezultatul acestor interacţiuni electron-fonon.


3.3. Funcţiile materialelor conductoare

3.3.1. Funcţia de conducţie a curentului electric
Pentru îndeplinirea funcţiei de conducţie, este necesar ca materialul să posede rezistivitate scăzută, rezistenţă mecanică şi la coroziune şi să existe posibilitatea de prelucrare prin laminare, trefilare, lipire sau sudare. Materialele utilizate frecvent sunt Cu, Al, Ag, Au şi aliaje Cu-Zn (alama) sau Cu-Be, care prezintă elasticitate şi rigiditate mecanică.

3.3.2. Funcţia de limitare a curentului electric
Pentru îndeplinirea acestei funcţii, este necesar ca materialul (utilizat la fabricarea rezistoarelor bobinate de putere) să prezinte rezistivitate ridicată, maleabilitate şi ductilitate, astfel încât să poată fi obţinute prin trefilare diametre reduse, invarianţă a proprietăţilor şi dimensiunilor într-un domeniu larg de temperaturi şi potenţial electrochimic cât mai apropiat de cel al cuprului din care sunt confecţionate terminalele rezistoarelor, astfel încât tensiunea termoelectromotoare de zgomot să fie redusă. Sunt utilizate aliaje Cu-Ni (constantan), Cu-Ni-Mn (manganina), Cu-Ni-Zn (nichelina), sau Ni-Cr-Al-Co (Kantal).
Introducere Conceptul de materiale nemetalice includ o gamă largă de materiale, cum ar fi materiale plastice, compozite, materiale din cauciuc, adezivi, acoperiri, lemn, precum si sticla silicat, ceramica si altele. Materiale nemetalice nu sunt doar substitute pentru metale dar, de asemenea, utilizat ca un independent materiale, uneori chiar esențiale. Anumite materiale au rezistență mecanică mare o, luminozitate, rezistenta termica si chimica, caracteristici de înaltă electroizolante, transparență optică și m. P. deosebit de prelucrabilitate remarcat materiale nemetalice. Baza materialelor nemetalice sunt polimeri, în special sintetic. Utilizarea de materiale nemetalice oferă eficiență economică semnificativă.
Materiale conductoare metalice.
Înțelegere. Printre materiale solide conducătoare nemetalice avea cea mai mare valoare bazate pe materiale de carbon (produse electrice cărbune, prescurtată electro-produs). Prin produse electro-utilizate în inginerie electrică și tehnologie, de comunicații, includ: perii electrice de colectoare electrice, Elektrougli utilizate în lămpi și cuptoare electrice, electrozi - in celule galvanice, membrane de carbon, pulberi de carbon. Din cărbune face rezistențe de înaltă impedanță, protecție la supratensiune pentru rețele de telefonie; produse de cărbune utilizate în vehicul electric. Materia primă pentru producția de produse carbonice electrice pot fi utilizate de negru de fum, grafit sau grafit gri. Pentru electrozii tija zdrobite masă cu un liant, care este folosit ca gudron de cărbune, și uneori sticlă de apă, presat prin muștiuc. Mult mai multe forme complexe sunt realizate în forme relevante. Proces de ardere de cărbune sunt goale. Arderea determină forma în care carbonul din produsul va fi. La temperaturi ridicate atins prin transfer carbon grafit artificial în formă, în care o astfel de proces este numit grafitirovaniya. Electrice și cărbunele este, de asemenea, utilizat sub formă de pulbere, de exemplu, la fabricarea de microfoane, și perii care sunt utilizate pe scară largă în...